Undeva, in mintea mea…
Aş prefera sã nu vã ştiu.
Sã nu mai lupt cu inima
Şi cu al meu suflet pustiu.
Cuvintele-mi sunt de prisos,
In viaţã, nu am nici un rost.
Am vrut sã fiu un suflet blând
Dar nimeni nu ştie cât plâng.
Indiferent ce rãu mã doare,
Nu cer, la nimeni, alinare…
Dacã nu pot sã mã iubeascã,
Mãcar sã nu mã rãneascã!
Vreau, sã mã lase sã trãiesc,
Sã nu-mi mai cearã sã iubesc.
Singur, intr-a mea nebunie…
Chiar de cred cã-i o prostie.
Oricât de mult m-aş strãdui,
Nu cred, c-aş mai putea iubi.
Iubirea mea, e-o amintire,
Despre o tristã despãrţire…
Mi-ar fi mai simplu-n astã lume
De n-ar fi nimeni lângã mine,
N-aş mai putea ca sã rãnesc
Pe toţi cei care-i iubesc.
Dunãrea mi-este scãpare,
Dintr-a inimii-ncleştare…
Nu pot, nu vreau sã mai plâng
Când visele-n mine se frâng.
Singura mea alinare…
Este un apus de soare.
Peste o apã liniştitã,
Pe Dunãrea mea iubitã.
Rãmân uimit de-aşa minune!
Apusul ãsta-i pentru mine !?
Soarele-ntr-a lui splendoare,
Mi-e cea mai dulce alinare.
Imi vãd cãsuţa pãrãsitã,
Intr-o vale infrunzitã…
Cândva demult, in ea trãiau…
Doi tineri, care se iubeau.
Am realizat intr-un sfârşit,
Cât de mult am fost iubit…
Şi cât de mult eu am greşit,
Suflete blânde am rãnit.
Poate cã merit astã soartã,
Dar voi vedea pe lume-alaltã,
Câte greşeli am fãptuit…
De merit… Sã fiu pedepsit!
Versuri scriu doar din plãcere.
Ele-mi alinã din durere…
Cãnd sunt nãpãdit de gânduri,
Cu jind aştern aceste rânduri.
Aş vrea sã uit de tot ce-i rãu,
De dorul din sufletul meu,
De viaţa-mi ce am chinuit-o,
De dragostea ce-am preţuit-o!
Tot ce imi trece prin gând:
De linişte eu sunt flãmând!
Vreau sã fiu lãsat in pace,
Sã fac numai ce imi place.
Poate, cã sunt un rãsfãţat,
Dar de la viaţã-am invãţat
Cã dacã vrei, sã nu fi trist,
Trebuie sã fi … un egoist.
De când pe lume am fost june,
Am cãutat ceva anume …
Dar de acum am obosit,
Şi n-am nevoie de nimic!
Pot sã trãiesc de-acum şi singur
Inconjurat de-a mele gânduri
Doar sã privesc, searã de searã,
Apusul… ca şi prima oarã!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu