Pe note de pian am plâns,
Mii de lacrimi eu am strâns,
In versuri triste le-am cuprins,
Sã nu le uit când voi fi nins.
Sã pot mereu sã-mi amintesc
De ce pe lume mai trãiesc,
Cum am putut sã o rãnesc
Chiar de ştiam cã o iubesc!?
Ce-nseamnã oare sã fi om?
Sã ai puterea unui pom,
Sã incerci sã-ţi dovedeşti
Cã meriţi ca sã trãieşti!?
Tânãr fiind, n-am judecat…
Cu viaţa mereu m-am jucat,
Credeam cã am oricând dreptate,
Dar… uite c-am greşit in toate!
Nu vreau acum sã cer povaţã,
Cât respir, viaţa mã-nvaţã…
Mã bucur totuşi c-am reuşit
Sã-nvãţ ceva din ce-am greşit.
Nu mi-am dorit nicicând avere,
Doar inimii sã-i dau ce-mi cere.
Am incercat dar n-am ştiut cum
Şi-am transformat totul in scrum.
I-am dat acum lui Prometeu
Cenuşa Sufletului meu…
Din humã sã il zãmisleascã,
Sã-i dea cãldura lui cereascã.
Focul zeului sã imi dea viaţã,
Crezând cã voi avea speranţã
Sã pot porni din nou la drum,
Mã-ntreb, oare voi şti cum?
Privind spre cerul instelat,
Am realizat ce s-a-ntâmplat;
Cum stele ard fãrã luminã,
Aşa am iubit şi eu fãrã inimã.
Cineva, nu de mult spunea:
Grasu’, tu eşti viaţa mea!
Nu vreau sã te mai vãd trist;
Şi mã scria in alt acatist.
Fiinţa aceasta, ce-o iubesc,
Nicicând, n-am s-o mai rãnesc.
Am sã incerc sã indrept tot,
Sã ne refac viaţa, la loc.
